Marea, marea

“Și apoi, mult, mult mai departe, stelele țâșneau și se rostogoleau și piereau, prăvălindu-se tăcut și stingându-se, stele mute, căzătoare, pierite, căzând de nicăieri către nicăieri, într-o inimaginabilă extincție. Și cât de multe erau, de parcă în sfârșit cerul se sfărâma și se desfăcea în bucăți.”
Marea, marea
“Stele dincolo de stele și stele dincolo de stele dincolo de stele, până când nu le mai despărțea nimic, nimic nu mai era îndărătul lor, decât pulbere aurie de stele, și nici un spațiu, nici o lumină, nimic decât stele. Luna dispăruse. Apa plescăia mai sus, mai aproape, atingând atât de gingaș stânca, încât se propaga doar ca o vibrație. Marea, supunându-se stelelor, se scufundase în întuneric. Iar stelele păreau să se miște, și aproape că percepeai rotația cerurilor ca pe un fel de trosnet vast, numai că acum nu se mai întâmpla nimic, nici țâșniri de stele, nici prăbușiri de stele pe care simțurile omenești să le poată sesiza sau măcar concepe. Totul era mișcare, totul era schimbare, și acestea erau, într-un fel, vizibile și totuși inimaginabile. Iar eu nu mai eram eu, ci ceva țintuit pe jos ca un atom, un atom dintr-un atom, un spectator în mod necesar captiv, o oglindă minusculă în care toate se aureolau nepăsător, pe măsură ce frământau și clocoteau în nemișcare, aur după aur după aur.”
Iris MURDOCH, Marea, marea, Ed. Polirom, Iași, 2003, traducere Antoaneta Ralian, pp. 203-204.
Advertisements

Inima inimii

Antonio Lobo Antunes
Te aștept aici jos în vreme ce albastra răbdare a valurilor scrie cu gesturi de algă numele tău pe plajă iar pe mine mă fixează, nemișcat, un chip de acuarelă, de undeva dintr-un geam de la etajul al doilea, atât de real încât fără îndoială că niciodată n-a existat un chip mai uimit, poate doar cel al uimirii mele când bat la ușa casei unde trăiesc și nimeni nu-mi răspunde sau nu vine să mă cuprindă pe după umeri ca o vestă împrumutată, te aștept cu licărirea țigării aprinse între buze ca să mă poți recunoaște-n întunecimea orei două din după-amiaza prea orbitoare, te-aștept smucit de o febră pe care nu o am și cu părul vâlvoi într-un vânt care nu există, iar câinele începe să se îndepărteze dezamăgit cum se îndepărtează toate de corpul meu, chiar și umbra încolăcită de rușine în jurul pantofilor mei, iar atunci când umbrele încep să se rușineze de noi e mai bine să nu insistăm, mai bine să ne închidem în baie ca să privim lung în oglindă chipul pe care nu-l mai avem, pe care niciodată nu-l vom mai avea, te aștept tremurând așa cum în ploaie numai un îndrăgostit dintre cei mai urâți, ținând în mână un buchet de crizanteme tomnatice, își așteaptă iubita la fel de urâtă care l-a și uitat, dar care a rămas cu nasul lipit de perdele privind cum trece încet duminica, te aștept, dragă fată, iar în acea clipă acostează lângă trotuar o mașină și de pe bancheta din spate, singur, surâsul tău mă descoperă iar eu vin în întâmpinarea ta, temător, tremurând din genunchi, ca să mergem apoi să-ți explic cum e cu girafele de la Grădina zoologică fără să mai iau în seamă că mă asurzește gălăgia din megafoane, la fel de zgomotoasă cât e tăcerea iubirii ce ți-o port.
Antonio Lobo Antunes, “Inima inimii” (“Două mici cronici”), Ed. Humanitas Fiction, București, 2014, pp. 152-153.
Traducerea (superbă) din portugheză de Dinu Flămând.