O singură fotografie

“În spatele fiecărei fotografii, în afară de plăcere și bucurie, se află teama, teama de timpul care trece, de vremelnicia lui, teama de a vedea și apoi de a nu mai vedea, de a trăi și apoi de a nu mai trăi, de a fi trăit fără să lași vreo urmă doveditoare, vreo amintire tangibilă; în spatele fiecărei fotografii se află teama de a muri și dovada morții noastre.”
(Laurent GRAFF, “O singură fotografie”)
 

Prin Focșaniul meu

Advertisements

Marea, marea

“Și apoi, mult, mult mai departe, stelele țâșneau și se rostogoleau și piereau, prăvălindu-se tăcut și stingându-se, stele mute, căzătoare, pierite, căzând de nicăieri către nicăieri, într-o inimaginabilă extincție. Și cât de multe erau, de parcă în sfârșit cerul se sfărâma și se desfăcea în bucăți.”
Marea, marea
“Stele dincolo de stele și stele dincolo de stele dincolo de stele, până când nu le mai despărțea nimic, nimic nu mai era îndărătul lor, decât pulbere aurie de stele, și nici un spațiu, nici o lumină, nimic decât stele. Luna dispăruse. Apa plescăia mai sus, mai aproape, atingând atât de gingaș stânca, încât se propaga doar ca o vibrație. Marea, supunându-se stelelor, se scufundase în întuneric. Iar stelele păreau să se miște, și aproape că percepeai rotația cerurilor ca pe un fel de trosnet vast, numai că acum nu se mai întâmpla nimic, nici țâșniri de stele, nici prăbușiri de stele pe care simțurile omenești să le poată sesiza sau măcar concepe. Totul era mișcare, totul era schimbare, și acestea erau, într-un fel, vizibile și totuși inimaginabile. Iar eu nu mai eram eu, ci ceva țintuit pe jos ca un atom, un atom dintr-un atom, un spectator în mod necesar captiv, o oglindă minusculă în care toate se aureolau nepăsător, pe măsură ce frământau și clocoteau în nemișcare, aur după aur după aur.”
Iris MURDOCH, Marea, marea, Ed. Polirom, Iași, 2003, traducere Antoaneta Ralian, pp. 203-204.